Am să încep prin a vă relata un fapt petrecut cu mulți ani în urmă în familia mea.

Încă din prima lui tinerețe tatăl meu fusese fascinat și foarte impresionat de mașinile de teren. Exista pe vremea aceea o mașină numită IMS, la care aveau acces doar oameni înstăriți.

Deși nouă, membrilor familiei, ne spusese adesea că și-ar dorii un astfel de vehicul pentru a se deplasa mai ușor la țară și a face mici lucrări agricole acolo, niciunul nu l-am luat cu adevărat în serios.

A venit revoluția și ca toate familiile, au primit și părinții mei o sumă de bani ca o compensație pentru munca depusă timp de zeci de ani în cadrul instituțiilor comuniste.

Această sumă împreună cu micile boastre economii din familie i-au permis să achiziționeze până la urmă un IMS vechi, iar apoi după alte eforturi și alte cheltuieli a cumpărat un motor de tractor pe care l-a instalat pe acest vehicul și și-a îndeplinit visul. Am făcut foarte puține lucrări agricole cu acest vehicul, am făcut câteva drumuri din orașul în care locuim până la țară cu IMS-ul, iar apoi a rămas nefolosit în fața blocului mai mulți ani. De ce vă prezint aceste lucruri?

Cu suma de bani primită în 1990 ar fi putut cumpăra o garsonieră care în prezent ar fi valorat – să zicem – 20000 €. Acea mașină am vândut-o până la urmă cu o sumă echivalentă cu aproximativ 250 €. Și s-a bucurat că a găsit cumpărător pentru ea!… Iar aici nu mă refer decât simbolic la valoarea materială a investiției, pentrtu ca și cei foare captivi și înrobiți de asemenea alegeri să poată înțelege prin analogie despre inutilitatea unor astfel de mari eforturi ce ne consumă resurse uriașe de timp și energie, dar ne aduc o foarte mică împlinire reală…

Cuvântul – cheie aici este că toate aceste resurse ar fi putut fi altfel „investite”, cu mult mai eficient pentru sufletul nostru și pentru împlinirea menirii noastre pe pământ, care datorită risipei prostești ne-ar putea duce la ratarea scopului real pentru care ne-am născut, trăindu-ne viața într-o continuă vânătoare de plăsmuiri iluzorii și neimportante…

Vreau să mă înțelegeți foarte bine: nu am nici cea mai mică tentativă de a culpabiliza această situație, nu mă afectează absolut deloc situația descrisă, ci facem aici un studiu de caz. În fond această achiziție s-a dovedit a fi o investiție proastă. Bunul achiziționat sa devalorizat foarte mult pe când alte investiții ar fi putut să fie măcar de conservare a sumei respective, sau ar fi putut să fie chiar o investiție bună al cărei preț să crească, așa cum am dat exemplul cu achiziționarea unei garsoniere.

Partea complet surprinzătoare a celor descrise este că toți membrii familiei îi spuneam de ani de zile că este o investiție proastă, însă tatăl meu nu reușea nicicum să vadă acest lucru. Abia aici am ajuns la subiectul real: Adeseori suntem orbiți de propriile noastre dorințe.

Pe vremea aceea avem o atitudine destul de critică, privind întreaga situație cu un anumit gen de superioritate. Ba chiar îmi puneam întrebarea: cum de e posibil ca să nu-și dea seama cat de greșit este punctul lui de vedere?

Anii au trecut și am remarcat de foarte multe ori în jurul meu situații extrem de asemănătoare cu cea descrisă aici. Cea mai mare surpriză a fost când am realizat că și eu sunt prins adesea în situații în care am fost orbit de dorințe nestăpânite.

Mai mult decât atât am putut remarca faptul că în realitate imensa majoritate a semenilor noștri – și când spun asta, mă refer la peste 99,9 %! – suntem orbiți de propriile noastre dorințe, ne propunem scopuri secundare ca țel în viață, crezând că vom căpăta astfel fericirea, iar apoi, dacă aceste scopuri nu se împlinesc, vom fi nefericiți, iar dacă se împlinesc vom descoperi ușor, ușor, că am făcut „o investiție proastă” și vom fi de asemenea nefericiți.

Constatăm astfel că imensa majoritate a oamenilor ce viețuiesc astăzi pe planeta Pământ sunt captivi acestui mecanism, acceptat conștient sau instalat subconștient – de orbire datorată dorințelor nestăvilite.

Ba mai mult decât atât, acesta este chiar un numitor comun a marei majorități a oamenilor, excepție făcând sfinții, cei cu adevărat înțelepți și cei cu adevărat detașați de bunurile materiale și de onoruri.

Este extrem de surprinzător să constatăm această stare de fapt, mai ales că ea apare în societatea occidentală alcătuită în mare parte din creștini. Dar una dintre poruncile Biblice este să nu râvnești!

În cazul budiștilor se vorbește adeseori despre eliberarea de lanțurile materiei și de dorințele inferioare. Ba chiar Buddha vorbește despre agregatele suferinței, în care arată că atașamentul față de bunurile materiale sau față de trăsăturile egoiste ale personalității sunt chiar temelia suferinței, a bolii și a decrepitudinii.

La musulmani se consideră că viața spirituală este cea mai importantă, iar bunurile materiale sunt utile în măsura în care pot susține această viață a spiritului și de asemenea să întrețină familia.

La hinduși se vorbește despre preceptorul aparigraha ce recomandă express acelora ce doresc să atingă eliberarea spirituală ca niciodată să nu acumuleze bunuri materiale, funcții, poziții sociale de care nu au cu adevărat nevoie.

Taoismul chinez enunțat de Lao Tse învață că plăcerile necontrolate ale simțurilor sunt cauza adevărată a suferinței și ai îndepărtării de Dumnezeu (nunit de ei Tao).

Cum vă explicați că, deși în toate aceste tradiții spirituale autentice se indică să nu cumva să facem această greșeală, totuși imensa majoritate a oamenilor o fac și suntem chiar înrobiți de această alegere nefericită?

Singura explicație este că, paralel cu tradițiile autentice s-a suprapus o cultură persuasivă, perversă și foarte vicleană de înlănțuire acelor orbiți de dorințe nestăvilite.

Această incitare la dependență de obiecte, funcții sau aprecierea din partea celorlalți, este realizată printre altele în mod foarte insidios prin reclame, prin curente de opinie orientate spre valori mediocre, printr-o educație destructurată și lipsită de valori autentice, printr-o cultură politică haotică și prin modele sociale lipsite de caracter.

Nu mă înțelegeți greșit. Nu mă refer la satisfacerea necesităților firești și nici la utilitatea naturală a diferitelor aparate, instrumente sau tehnologii.

Mă refer la denaturarea simțului necesității, la alterarea liniei de demarcație dintre firesc și opulență sau neesențial…

Această denaturare a apărut de mult în viețile oamenilor și a fost adesea surprinsă, de exemplu în romanul „Viața în înalta societate”, etc. Valorile greșit alese corup sufletul.

Ce este de făcut în toate aceste situații?

Probabil singurul lucru normal pentru orice ființă umană lucidă:

Să ne trezim din acest vis al consumatorului și să ne luăm în mâini viața sufletului cel viu ce se bucură de un apus de soare, de o floare, de zâmbetul unui chip minunat, de iubire, de compasiune față de semeni, față de animale, de respectul față de mediu…

Este surprinzător că lumea în care trăim se numește „societate de consum”! Asta vine oare de la faptul că suntem cu toții consumatori, sau de la faptul că societatea ne consumă energiile, aspirațiile pure, dragostea de Dumnezeu?

Avem curaj să ieșim de sub stigmatul consumului? Să ieșim din orbirea indusă de dorințe nestăvilite, fiecare dintre noi trezindu-ne din visul nostru personal și himeric de goană către o falsă fericire?
Vom afla dacă DA doar atunci când reușim cu adevărat să ieșim din acest cerc vicios. SUCCES!