1. Semnale cu degetul arătător

0
155

Sunt cele mai frecvente semnale ale “inițiaților”, fiind cele mai puțin bătătoare la ochi. Se
poate vorbi, la o caracterizare grosieră, de două tipuri:
arătătorul este îndreptat dinspre față, respectiv corp spre exterior sau el atinge fața și, de cele mai multe ori, este îndreptat spre o anumită parte a acesteia. Ambele tipuri prezintă numeroase variante. Un al treilea tip, mai puțin firesc și de aceea rar utilizat, este folosirea ambelor arătătoare.

Ținând cont de multitudinea de variante, dar și de revenirea lor repetată, privitorul este tentat să presupună în spatele fiecăreia o semnificație secretă aparte, respectiv un mesaj secret propriu.

Compararea scrupuloasă a sute de asemenea fotografii-semnal – cu respectarea contextului în care apar – arată însă că numeroasele
variante sunt interschimbabile, că nu au – ca atare – nici o semnificație specifică. În mod evident, multitudinea semnelor făcute cu arătătorul se explică mai degrabă prin faptul că ele trebuie să apară ca gesturi firești.

Aproape fiecare vorbitor își susține discursul, în anumite momente, prin mișcări involuntare ale mâinii, iar ridicarea
arătătorului și îndreptarea lui în anumite direcții sunt gesturi standard. O persoană care nu vorbește poate fi ușor surprinsă cum, obosită, plictisită sau dusă pe gânduri, își sprijină capul într-o mână, depărtând de obicei automat arătătorul și îndreptându-l spre un punct oarecare al feței; ea își poate freca, involuntar, cu arătătorul colțul ochiului, rădăcina nasului sau un alt punct al feței, în care eventual simte o mâncărime. De aceea, arătătorul plasat chiar și în mijlocul feței poate părea un gest natural.
Toate semnalele cu arătătorul sunt, așadar, semnale nu fiindcă arată spre o anumită direcție sau spre o anumită parte a feței, ci pur și simplu pentru că apar în imagine fără motiv!

De regulă (excepțiile posibile, dar rare, vor fi prezentate ulterior), semnalul cu arătătorul indică cel puțin un lucru: persoana care îl emite aparține fie elitei “cunoscătoare” și activ implicate în mișcarea de edificare a Noii Ordini Mondiale francmasonice-anticreștine, fie unei ramuri a masoneriei sau altei organizații de luptă de tip iluminati și participă cel puțin la modul cel mai general, la marea subversiune. Dacă fotografia-semnal poartă, în plus, și un mesaj mai specific, eventual referitor la persoana fotografiată și la activitatea, respectiv rolul acesteia, acest lucru poate fi și trebuie dedus întotdeauna din contextul mai larg (foto și text) în care apare. O serie de exemple foarte interesante le vom prezenta într-un articol ulterior.
În imagine pot apărea și alte persoane sau obiecte importante (cu valoare simbolică), chiar dacă este vorba mai degrabă de excepții decât de o regulă; uneori poate avea o semnificație deosebită direcția spre care este îndreptat degetul. Fără valoare sunt, în schimb, numeroasele variante ale tipului “degetul pe obraz” ca atare. Cele douăsprezece
fotografiile prezentate demonstrează că nu are importanţă către ce punct anume își plasează “frații” (sau “surorile”) arătătorul. Unul se scarpină la gât, altul în spatele urechii, al treilea la nas, al patrulea pe obraz, al cincilea la ochi – sau cel puțin se preface că se scarpină acolo. Ceilalți își sprijină capul în mâna stângă sau dreaptă, în diverse moduri, depărtând – involuntar sau voluntar – arătătorul. Dacă urmăriți fotografiile-semnal, puteți observa cum arătătorul este plasat de la frunte, până în punctul cel mai de jos al bărbiei. Se pare că în fotografii de genul acesta nu contează în ce punct anume se află arătătorul, important este ca el să iasă în evidență.

Dacă totusi avem impresia că unele gesturi făcute cu degetul arătător ar avea o semnificaţie aparte suplimentară celei deja menţionate, putem schiţa o clasificare a acestor situaţii.

Gestul de „împungere” cu arătătorul

Cel mai răspândit semnal este acela prin care vorbitorul „împunge” aerul cu degetul arătător. Sunt mai multe situații, așa că le vom comenta pe rând.

Este important contextul semnalului. Considerăm cazul cel mai simplu, când în cadrul imaginii este doar vorbitorul mason. Chiar și așa sunt trei cazuri distincte:
-degetul arătător este indreptat pe axa ce unește vorbitorul cu spectatorul, spre spectator;

Īn psihologie se consideră că gestul cu palma închisă, iar degetul arătător întins ilustrează o bâtă sau o altă armă simbolică, cu care vorbitorul îl ameninţă pe ascultător pentru a-l supune. Degetul arătător întins este unul dintre cele mai agresive gesturi care pol fi utilizate în timpul unui discurs public. Uneori arătătorul îndreptat spre interlocutor poate fi înlocuit de un obiect ţinut în mână, un pix, de exemplu.

Acest gest provoacă opoziţia, fie ea politică, fie civică, la o loptă totală. E semnificativ că la scurt timp după gesturile din presă de „declaraţie de război, manifestantii din diaspora din Piaţa Victoriei au fost provocaţi si atacaţi de jandarmi cu bestialitate si ilegal.

Totuși să nu uităm că aceste orientări sunt relative în funcție de poziția vorbitorului și fotografului sau cameramanului, ce poate fi plasat pe un arc de 180°. Tocmai de aceea mesajul poate fi alterat atât de vorbitor cât și de editor, intenționat sau nu.

-degetul arătător este indreptat pe axa ce unește vorbitorul cu spectatorul, spre vorbitor;

-degetul arătător este indreptat în afara axei ce unește vorbitorul cu spectatorul.

Acest caz îl vom comenta acum
Chiar și așa există cel puțin trei variante:
a) degetul arătător este îndreptat în jos. Mesajul:„Ceea ce spune vorbitorul e bine să nu luați în serios, „frăția” din care face parte nu va urmări cu adevărat acea direcție, este doar o „perdea de fum” ce abate opinia publică de la adevăratele probleme”. Cu cât degetul este mai depărtat de axa vorbitor – privitor, cu atât direcția anunțată prin discurs este mai departe de scopurile reale ale vorbitorului. Exemplu: Anunțarea de către ministrul justiției Toader a pregătirii unei OUG de revizuire a dosarelor deja soluționate cu condamnări.

Este o petardă doar de ochii lumii, acest proiect nici măcar nu exită și nici măcar draft-ul său nu va fi scris de grupul din care face parte ministrul!!! 🙂

b) degetul arătător este îndreptat în lateral. Subiectul este netru, neimportant pentru grupul masonic din care face parte vorbitorul.

c) degetul arătător este îndreptat în sus. Vorbitorul reamintește „iniţiaţilor” că dușmanul lor cel mai aprig este Dumnezeu (Cel de Sus) si că, dincolo de toare disensiunile reale sau aparente dintre ei, invită la unirea forțelor în acest scop.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here